Incercam sa ne gasim prim intunericul a ceva ce se cauta la randu-i pe sine in intuneric, intr-o incertitudine de trapezist fara plasa de siguranta. Si suntem ceva mai putin decat eram, intr-o stranie si paradoxala echivalenta totusi. Suntem tot noi stiind ca ar trebui sa fim mai mult "tu" si "eu".
Nu ne prea reuseste. Trapezistul s-ar fi facut bucati de cateva ori pana acum. Totusi fraierul isi executa numarul fara ezitari in pofida faptului ca nici naiba nu stie ce s-ar putea intampla cu el. Cu alte cuvinte, are nevoie de nenorocitul ala de trapez pentru ca in jurul lui si-a construit intreaga fiinta, pentru ca se definteste cu el. Pe scrut, trapezistul si trapezul sunt acel "noi" de care fugim acum. Revenind la noi, sau la "tu" si "eu" - diferenta e oricum strict semantica- eu sunt inconstientul care exista doar sub pecetea trapezului. Destul de evident, tu esti trapezul, acel ceva care face pentru mine diferenta dintre existenta si subzistenta. N-avem plasa si nu ne putem opri din a fi "noi" pretinzand ca suntem mai putin de atat, si eu ma runc cu capul inainte, si tu ma prinzi si ce se-ntampla cu noi e armonie. O armonie infantila, nesigura, dar care e tot ce ne-a ramas. Problema e, dragul meu, ca la final, trapezistul isi imprastie viscerele pe pamant sub ochii unui trapez pasiv ce se balanseaza. Asta va fi si deznodamantul nostru?
miercuri, 2 iulie 2014
luni, 10 februarie 2014
Emotional lupus
You.
You eat me from inside.
Here I am, a rotten meaningless body craving for you, having to deal with the emptiness inside, fearful, insecure. And as I seek here, alone with everybody, I can feel how I fall apart, I can here even better now the bluebird that sings in there, in its disgusting cage. But being alone never felt right and was never possible for a long time, so I put on a smile when having someone around, and watch how foolishly they believe I'm fine. I don't hear their words, nor do I feel their touches and I ignore their concerns with such a blindness because I cannot see any similarity between theirs and mines. I wonder whether I'm ever gonna heal, whether this lupus will ever gonna stop haunting me. But since the answer is further than I can see, your absence stays with me, destroying my inner existence, leaving me nothing more but a body with blood still running trough my vines, maddening my brain with your poison, making everything inside hurt. Sometimes I wish you ate my lungs, so wouldn't have to breath anymore, because I'm surely not living anyway. Not anymore.
Happy Birthday, Lupus.13.02.2014
Abonați-vă la:
Postări (Atom)